Din punctul meu de vedere, România nu s-a dezvoltat mai mult nu din lipsă de potențial, ci dintr-o combinație ordinară de decizii proaste, interese mărunte, lipsă de continuitate și o cultură a improvizației ridicată la rang de strategie națională. Probabil că oricine se gândește la acest lucru se duce cu gândul la Polonia. Ideea e că diferența față de Polonia nu ține de noroc, ci de alegeri. Ok, putem admite pe alocuri că Polonia este așezată mai bine geopolitic sau că are de aproape două ori populație față de noi, dar nu e doar asta.
În primul rând, statul român a fost constant slab. Incapabil să impună reguli coerente, incapabil să le aplice și, mai grav, incapabil să-și definească priorități pe termen lung. În România, fiecare guvern a venit cu ceva, doar ca să anuleze ce a făcut precedentul. Polonia, în schimb, a avut continuitate: infrastructură, industrie, agricultură, educație. Nu perfecte, dar urmărite obsesiv timp de mulți ani.
A doua mare piedică a fost jaful organizat din anii ’90, mascat sub tranziție. România și-a vândut sau distrus industria fără un plan clar de reconversie. Fabrici închise nu pentru că erau nerentabile, ci pentru că erau incomode sau dorite ca fier vechi. Polonia a privatizat, da, dar controlat, păstrând centre industriale, lanțuri de producție și forță de muncă calificată. Noi am confundat capitalismul cu „care apucă primul”.
A treia problemă majoră: infrastructura. Aici nu există scuze. Autostrăzile nu sunt un moft, sunt baza dezvoltării. România a pierdut zeci de ani discutând, licitând, contestând și refăcând studii de fezabilitate. Polonia a construit. Mult. Rapid. Constant. Rezultatul? Investitorii nu vin dupa promisiuni, ci după certitudini.
Educația este o altă frână serioasă. România a tratat educația ca pe o cheltuială, nu ca pe o investiție. Reformele au fost haotice, programele schimbate anual, profesorii umiliți sau ignorați. Polonia a făcut ceva banal, dar eficient: a decis ce competențe vrea și a aliniat sistemul educațional la economie. Noi încă producem absolvenți pentru o piață a muncii care nu mai există.
Apoi vine corupția, dar nu cea de tip „șpagă măruntă”, ci corupția strategică: contracte publice făcute prost intenționat, legi scrise pentru grupuri restrânse, blocarea competiției reale. Corupția din România nu doar fură bani, ci omoară inițiativa. Antreprenorii serioși obosesc, pleacă sau se micșorează. Polonia a avut și ea corupție, dar nu a lăsat-o să devină mecanismul central al statului.
Un alt aspect pe care mulți îl evită: mentalitatea. Probabil una din cele mai mari înfrânări ale României actuale. Este are o problemă cu responsabilitatea colectivă. Ne place să dăm vina pe alțtii: fie că sunt vecinii, rudele, politicieni, UE, multinaționale, etc. Sau o altă variantă populară, să moară capra vecinului, care ni se potrivește maxim. Polonezii au avut o cultură mai puternică a interesului național și a muncii pe termen lung. Nu sunt mai deștepți, sunt mai consecvenți. Noi suntem geniali la începuturi și dezastruoși la finalizări.
Nu în ultimul rând, exodul de forță de muncă. România și-a pierdut milioane de oameni activi, competenți, în plină forță de muncă. Statul nu doar că nu i-a oprit, dar nici măcar nu a încercat serios să-i aducă înapoi. Polonia, în schimb, a creat condiții pentru reîntoarcere: salarii mai bune, infrastructură, predictibilitate.
Concluzia mea e simplă și incomodă:
România nu a fost subdezvoltată, ci prost administrată. Ani la rând. Cu potențial irosit sistematic. Diferența față de Polonia nu este de resurse, ci de disciplină, continuitate și stat funcțional. Atât.
Eu o tin pe a mea: Polonia nu era acum daca nu erau Franta si Germania acolo. Cand esti intr-un trio… n-ai cum sa nu iasa bine, te dezvolti fortat!
Absolut de acord. Nu exista sa nu te traga dupa ei cand esti vecin cu Germania, Slovacia, Cehia si tarile cu iesire la Marea Baltica; Suedia și Danemarca + Lituania.